Dicționar de etichetă: ce înseamnă, de fapt, ce scrie pe cutie

Procentul pe care îl vezi lângă vitamine și minerale. Se raportează la o valoare fixă, stabilită la nivel european: 80 mg pentru vitamina C, 10 mg pentru zinc, 5 µg pentru vitamina D, ca să dăm trei exemple.

Ce nu este: doza optimă. VNR e nivelul sub care apare deficitul la un adult mediu, nu nivelul la care un nutrient a fost studiat pentru un anumit efect. De asta un produs poate scrie „625% VNR" fără ca asta să însemne că e de șase ori mai bun.

Tabelul nutrițional se raportează la porție, iar porția e aleasă de producător. Două jeleuri, o capsulă, o măsură rasă. Când compari două produse, primul lucru de aliniat e porția, altfel compari mere cu pere.

Unitate de măsură pentru vitaminele liposolubile. Pentru vitamina D conversia e fixă: 1 µg egal 40 UI. Deci 1000 UI înseamnă 25 µg, iar 4000 UI înseamnă 100 µg.

Înseamnă că zece, respectiv douăzeci și cinci de kilograme de plantă uscată au dat un kilogram de extract. E o măsură a concentrării, nu a calității.

Ce nu îți spune: cât ai din compusul activ. Două extracte 10:1 din aceeași plantă pot avea conținuturi foarte diferite, în funcție de solvent, de partea de plantă folosită și de recoltă.

Extract garantat să conțină un procent fix dintr-un compus măsurabil. Exemplu: KSM-66®, extract de ashwagandha standardizat la 5% withanolide. Asta înseamnă că fiecare lot e verificat să ajungă la acel procent, nu că e „mai puternic".

O listă de ingrediente urmată de o singură cifră totală. „Complex energizant 850 mg" poate să însemne 840 mg de un ingredient ieftin și 10 mg împărțiți la restul.

Este legal, fiindcă se declară cantitatea totală. Dar înseamnă că nu poți verifica nicio doză, deci nu poți compara produsul cu niciun studiu.

Colecalciferolul este vitamina D3, forma pe care o produce pielea la soare și cea folosită în majoritatea studiilor. Ergocalciferolul este D2, de origine vegetală, folosită mai rar. Când o etichetă scrie doar „vitamina D", întoarce cutia și caută forma.

Aceeași literă pe etichetă, comportament diferit în corp. Oxidul are cel mai mult magneziu elementar pe gram și cea mai slabă absorbție. Citratul și glicinatul se absorb mai bine. Cel mai important: caută magneziul elementar, nu greutatea sării.

Proteină ruptă în fragmente mai mici, ca să fie absorbită mai ușor. Se folosește la colagen și la unele proteine. Nu e o garanție de eficacitate, e o descriere a procesării.

Withania somnifera, rădăcină. Matricaria recutita, flori. Planta și partea folosită schimbă complet compoziția. O etichetă serioasă le scrie pe amândouă.

Stearat de magneziu, dioxid de siliciu. Există ca pulberea să nu se lipească de utilaje. Sunt aprobați și folosiți în cantități foarte mici. Panica din jurul lor e mai mare decât subiectul, dar o formulă cu mai puțini e o formulă mai curată.

Cele două baze pentru jeleuri. Pectina vine din citrice sau mere și e potrivită pentru vegetarieni. Gelatina vine din colagen animal. Nu schimbă doza activă, schimbă textura și cui i se potrivește produsul.

La jeleuri, aici se ascunde diferența reală între produse. Sirop de glucoză și zahăr, sau alcooli de zahăr precum maltitolul și xilitolul, sau glicozide din stevia. Toate sunt permise. Citește rândul „din care zaharuri" din tabelul nutrițional, e obligatoriu și nu poate minți.

Un număr E înseamnă doar că aditivul a trecut printr-o evaluare europeană și are un cod. Nu e o insultă și nu e o garanție. Acidul ascorbic, adică vitamina C, este E300.

În Uniunea Europeană, ce are voie să scrie un producător despre efectul unui nutrient e stabilit de o listă închisă, prin Regulamentul 1924/2006 și Regulamentul 432/2012. Dacă o formulare nu e pe listă, nimeni nu are voie să o folosească, oricâte studii ar exista.

Mențiunile se folosesc cuvânt cu cuvânt. „Vitamina C contribuie la reducerea oboselii și extenuării" este autorizată. „Vitamina C îți dă energie" nu este.

Un supliment alimentar nu are voie, prin lege, să pretindă că tratează, vindecă sau previne o boală. Nici să numească boala în context de beneficiu. Dacă vezi asta pe o etichetă sau într-o reclamă, produsul e vândut peste linie.

Categorie de aliment, nu de medicament. De aici vine tot restul: regulile de etichetare, ce se poate promite și ce nu, și obligația de a scrie că nu înlocuiește o dietă variată.

În România, un supliment se notifică la autoritatea competentă înainte de a fi pus pe piață. Notificarea confirmă că dosarul a fost depus și că produsul respectă regulile de compoziție și etichetare. Nu este o confirmare de eficacitate și nu se compară cu autorizarea unui medicament.

Numărul de lot și data sunt obligatorii. Buletinul de analiză, adică raportul unui laborator terț pentru acel lot, nu este. Un producător care ți-l pune la dispoziție îți dă singura dovadă verificabilă că în pungă e ce scrie pe pungă.

Nu există o definiție legală pentru „natural" la suplimente. Cuvântul nu spune nimic despre doză, puritate sau absorbție. Arsenicul este natural.

Nu există nicio mențiune autorizată pentru detoxifiere. Ficatul și rinichii fac treaba asta continuu, gratis. Cuvântul „detox" pe o etichetă e, în cel mai bun caz, poezie.

Adjective. Nu se pot verifica și nu se pot compara. Un producător care are cifre folosește cifrele, fiindcă sunt mai convingătoare.

Expresie de marketing pentru o listă scurtă de ingrediente. Nu e reglementată și nu garantează nimic. Poate fi adevărată. Verific-o citind lista, nu eticheta din față.

Care specialiști, câți, pe ce bază. Fără nume și fără studiu, propoziția nu are conținut. Iar în publicitatea la suplimente, sugerarea unei recomandări medicale e ea însăși problematică.