Vitamina K2 MK-7: cifra 7 nu e o doză
e lungimea cozii moleculei

Vitamina K2 nu e o moleculă,
e o familie numerotată

Vitamina K1 se numește fitochinonă și vine din frunzele verzi. Are o singură coadă, saturată, mereu aceeași. Acolo nu e nimic de numerotat.

Vitamina K2 e altceva. E un nume colectiv pentru menachinone, un șir întreg de molecule care merg de la MK-4 până la MK-13. MK vine de la menachinonă, iar cifra numără unitățile izoprenice din lanțul lateral. MK-4 are patru, MK-7 are șapte. Atât înseamnă cifra.

Inelul din capătul moleculei, partea care face de fapt treaba chimică, e identic la toate. Se schimbă doar coada. Și coada nu e decor: e partea grasă a moleculei, deci ea hotărăște în ce transportor din sânge ajunge și cât timp circulă acolo.

De unde vine fiecare formă e și el un detaliu care se pierde. MK-4 apare în țesuturi animale. MK-7 e făcută de bacterii, iar cea mai cunoscută e Bacillus subtilis, tulpina care fermentează soia și o transformă în natto, mâncarea japoneză cu miros puternic pe care jumătate din Japonia o mănâncă la micul dejun și cealaltă jumătate refuză s-o atingă.

Ce face vitamina K, de fapt,
e o singură reacție, repetată pe câteva proteine

Vitamina K nu e un mineral care se depune undeva. E un cofactor. Adică stă lângă o enzimă și o ajută să facă un singur lucru, iar lucrul ăla e surprinzător de mic.

Enzima se numește gama-glutamil carboxilază. Ea caută anumite resturi de acid glutamic dintr-o proteină și le mai lipește o grupare carboxil. Rezultatul are un nume propriu, acid gama-carboxiglutamic, prescurtat Gla. Două grupări carboxil una lângă alta formează un fel de clește care poate ține un ion de calciu.

Fără vitamina K, proteina se fabrică oricum. Doar că iese fără clești. Versiunea aia are și ea un nume, proteină subcarboxilată, și e exact ce măsoară laboratoarele în studiile pe vitamina K. Nu măsoară oase. Măsoară câte proteine au rămas fără clești.

Lista proteinelor care depind de reacția asta e scurtă și amestecată. În sânge: protrombina, adică factorul II, plus factorii VII, IX și X, și proteinele C, S și Z, care frânează același sistem. În afara sângelui: osteocalcina, produsă de celulele osoase; proteina Gla a matricei, care se găsește în pereții arterelor și în cartilaj; plus Gas6 și periostina.

Aici e și motivul pentru care vitamina K apare mereu în conversația despre oase: osteocalcina, proteina pe care o fabrică celulele osoase, e un substrat al ei. Nu pentru că ar exista o legătură vagă, ci pentru că există o reacție cu nume.

Studiul care a pus cifrele
pe K1 și pe MK-7

E din 2007, a apărut în revista Blood și e încă lucrarea la care se întoarce toată lumea. Patru studii mici puse cap la cap, între 10 și 18 voluntari sănătoși fiecare, toți între 25 și 35 de ani. Doza a fost aceeași în moli pentru ambele forme, 0,22 µmol pe zi, șase săptămâni, cu douăsprezece săptămâni de pauză între brațe.

Prima parte e identică la amândouă: vârf în sânge pe la 4 ore. După aia încep să semene tot mai puțin.

K1 scade cu 86% în următoarele patru ore și ajunge înapoi la linia de plecare în câteva ore, ceea ce se potrivește cu timpul de înjumătățire raportat pentru ea, de una până la două ore. MK-7 rămâne măsurabilă cel puțin patru zile. Autorii au calculat timpul de înjumătățire din panta celei de-a doua faze a scăderii și au obținut 50% pierdut în 68 de ore.

Expunerea totală, adică toată cantitatea care trece prin sânge, a ieșit de 2,5 ori mai mare pentru MK-7 în primele 24 de ore și de 6 ori mai mare în 96 de ore. Iar raportul dintre osteocalcina cu clești și cea fără clești s-a îmbunătățit de aproximativ trei ori mai mult pe MK-7 decât pe K1.

Ce nu e studiul ăsta: un studiu despre oase rupte, despre artere sau despre orice se întâmplă peste ani. E farmacocinetică, pe grupuri mici de oameni tineri și sănătoși. Spune ce se vede în sânge și ce se întâmplă cu o proteină. Atât, și e mult.

Și MK-4?
La 420 µg, nu a apărut deloc în sânge

Asta e partea pe care nu o găsești aproape nicăieri în română, deși e rezultatul cel mai ușor de înțeles din tot domeniul.

În 2012, un grup a publicat în Nutrition Journal o comparație directă între MK-4 și MK-7 pe voluntare japoneze sănătoase. Protocolul a avut două părți.

Prima: o doză unică de 420 µg din fiecare formă, cu măsurători repetate după aceea. MK-7 s-a absorbit bine, a atins nivelul maxim în ser la 6 ore și s-a mai văzut până la 48 de ore. MK-4 nu a fost detectabilă în serul niciunei participante, la niciun moment de măsurare.

A doua: 60 µg pe zi din fiecare formă, șapte zile la rând. MK-7 a crescut semnificativ nivelul seric la toate participantele. MK-4 nu l-a crescut deloc.

Merită spus limpede ce nu înseamnă asta. Nu înseamnă că MK-4 nu există în corp sau că nu are treabă acolo. MK-4 se găsește în țesuturi, iar organismul o produce local din alte forme de vitamina K. Înseamnă doar că o doză de MK-4 înghițită ca supliment nu se vede în sângele care circulă, iar sângele care circulă e singurul lucru pe care studiul l-a măsurat. Practic, ăsta e motivul pentru care forma din suplimente a ajuns să fie aproape peste tot MK-7.

Ce s-a măsurat pe oase,
în trei ani

Cel mai lung studiu pe MK-7 a fost publicat în 2013, în Osteoporosis International. 244 de femei sănătoase la menopauză, împărțite între 180 µg de MK-7 pe zi și placebo, trei ani.

Au măsurat densitatea minerală osoasă prin DXA în mai multe locuri, conținutul mineral, indici de rezistență osoasă, plus osteocalcina din sânge.

Statusul vitaminei K s-a îmbunătățit, măsurat prin raportul dintre osteocalcina fără clești și cea cu clești. Scăderea legată de vârstă a conținutului mineral și a densității a fost mai mică la coloana lombară și la colul femural. La șoldul total, nu.

Partea onestă e ultima propoziție de acolo. Un singur studiu, o singură populație, trei ani, și unul din locurile măsurate nu s-a mișcat. Autorii au scris ei înșiși că rezultatul are nevoie de confirmare în alte grupuri. E bine de știut înainte să citești „dovedit clinic” pe o cutie.

Unde vitamina K2 chiar cere
o întrebare pusă medicului

Anticoagulantele orale de tip antivitamina K, cele pe care le știi după numele de acenocumarol sau warfarină, funcționează exact prin blocarea reciclării vitaminei K în corp. Un supliment cu K2 împinge fix în direcția opusă.

În lucrarea din 2007, autorii au calculat că un aport de MK-7 de peste 50 µg pe zi poate interfera cu tratamentul. Cincizeci de micrograme e puțin, mult sub cât conține o capsulă obișnuită de K2. Nu e o precauție teoretică.

Ce scrie pe eticheta noastră
la rândul de K2

La noi, cifra asta stă pe Vitamin D3 + K2 + A. O porție de 2 capsule are 240 µg de vitamina K2 ca MK-7 all-trans, obținută prin fermentație cu Bacillus subtilis, alături de 100 µg de vitamina D3, adică 4000 UI, și 800 µg echivalent retinol de vitamina A. Toate trei sunt liposolubile și vin dizolvate în ulei într-o capsulă moale, într-o sticlă amber cu capac de aluminiu, pentru că vitaminele A și D nu se împacă cu lumina. Un flacon ține 30 de zile.

Vitamina K contribuie la menținerea sănătății oaselor și la coagularea normală a sângelui.

De ce K2 stă în aceeași capsulă cu D3 e o discuție pe care am scris-o separat, în articolul despre vitamina D3 și K2 luate împreună, iar despre cifra de pe rândul de D3 am scris în câte unități de vitamina D pe zi. Din articolul ăsta, singurul lucru de reținut despre eticheta noastră e forma: MK-7, deci coada de șapte unități, deci ce iei azi se mai vede în sânge poimâine.

Un sfat practic, care nu ține de noi: fiind toate trei liposolubile, capsula se ia la masa principală, nu pe stomacul gol dimineața. E cel mai frecvent mod de a irosi o vitamină liposolubilă, iar restul orarului l-am pus cap la cap în ce suplimente nu se iau împreună.

Întrebări
frecvente